O realitate strâmbă, o dilemă pe măsură.
Omul vine pe lume de mână cu viața, dar viața se scurge din noi de parcă avem găuri în talpă.
‘‘
— Imaginează-ți rata de refuz a celor cărora le propui să vină în lume dacă, pe lângă ghirlanda de flori hawaiiană, le pui în mână și un pumn de gloanțe. Sau dacă încerci să le explici cum bomba atomică a devenit garanția păcii globale. Nu dă deloc bine în pliant, așa-i?
‘‘
— Vrei să spui că o astfel de viață nu merită trăită? îmi aruncă Edward din față.
Bănuiesc că o să mai primesc întrebarea asta de câteva ori până la sfârșitul călătoriei, oricare ar fi acela.
— Spun că n-aveau nevoie de așa ceva. Poate să spună cineva altfel?
— Nu auzi des oameni care să regrete că s-au născut, îmi suflă Pedro în ceafă.
— Este normal. Odată intrat în horă, joci. Lucrurile capătă un sens al contextului. Identitatea în sine formează un sens, pentru că primește atributele prin care se percepe, iar sensul ăsta devine baza trecerii noastre prin viață.
— Are sens, pare să glumească Pedro.
M-aș întoarce să-i văd expresia dacă l-ar defini în vreun fel pe omul Pedro; în schimb, încerc să mi-o imaginez pe Isidora glumind.
— Deci merită sau nu? repetă Edward nemulțumit.
— Bineînțeles că merită să ții de singurul sens apărut dintr-o adunătură de pietre și bețe uscate. Nu regret că m-am născut, regret cât sunt de limitat și că am o carne care știe să moară.
‘‘
Nu trebuie să dai cu capul de pragul de sus ca să înțelegi că plantăm lăstari ai durerii și că fiecare dintre ei crește tot într-o cruce.
‘‘
— Când iubești viața, nu contează mai mult călătoria? întreabă Pedro.
— Ba contează, dar, dacă ar fi să aleg, nu fii așa sigur că aș mai lua un drum care se termină în prăpastie, răspunde bătrânul.
‘‘
Moartea este felul în care Dumnezeu ne spune că suntem pe drumul greșit.
